Carusel

Simțeam cum îmi răvășește corpul fiecare bătaie de inimă care trecea fără să aud glasul tău. Simțeam cum mă sfâșie fiecare secundă care trecea în telefon fără îmi răspunzi și sufletul meu se strângea din ce în ce mai tare, așa de mult te iubesc! Și da, atât de tare îmi era dor de tine, încât atunci când am văzut că mă suni se adunaseră bătăile inimii în genunchi la rugăciune să se oprească timpul în loc în conversația noastră. Să rămânem amândoi agățați în spuma valurilor iubirii noastre, să ne inunde pe amândoi ceas de ceas pierzând numărul, sărutările dorurilor noastre lungi. Etern să fie timpul în care te-am cunoscut și infinit glasul care ți-a spus să rămâi. Atât de dor îmi era de tine, încât să îmi tremure fiecare gând al fiecărei celule din mine imaginându-și cum mă iei în brațe și aduni într-un corp minunea contopirii fericirii tale. Atât de mult te iubesc cu dor încât să îmi zâmbească iubirea când apari și îi reîntregești dansul din inimă în inimă și din privire în suflet. Și da, atât de dor îmi era de tine, încât să îmi imaginez eu cum ochii tăi citesc cuvintele mele de iubire și o iau la fugă după mine să mă strangă în brațe și să lipească dansurile fără muzică, ci doar pe ritmul bătăilor inimilor noastre. Tu crezi în timp?

– Nu cred în timp, dar cred în tine.

– Ce-ți aduc eu?

Întocmai, timp.

– Mai spune-mi.

– Timpul vieții mele, trăiesc cu tine în mine clipă de clipă așa încât nu îl mai simt.

– Mă întreb cum îl măsori.

– Este infinit, dar făcut din clipe nenumărate alături de tine.

– Și când nu-ți sunt?

– Cum să nu-mi fii dacă tu trăiești tot timpul în mine?

– Eu am crezut mereu în timp. Câteodată a fost tot ce mi-a ramas, altădată mi-a fost prieten, iar uneori m-a dus în lumi neștiute de nimeni. Nici chiar de mine.

– Și ce ai aflat acolo?

– Mmmm…că de fapt timpul nu există.

– Timpul te-a dus într-un loc în care el însuși nu există?

– Exact, eu cred că timpul este libertate. Mereu mi-am imaginat timpul ca o răscruce de drumuri unde îl poți alege pe cel pe care vrei să îl urmezi. Poți alege drumul libertății sau îl poti alege pe cel al constrângerii.

– Te-a dus pe tine timpul la răscruce?

– Haha, hai că ești amuzant. Nu ești atent deloc. Ți-am spus că timpul e însăși răscrucea.

– Mă amețești! Exact ca un carusel!

– E ceva rău în asta?

– Nu, dar eu credeam că la vârsta mea caruselele sunt la orizontală.

– Spuneam că am ales libertatea, cea de a trăi în tine.

– Cum ești liberă dacă trăiești în mine?

– Sunt liberă să trăiesc prin tine. Simt lumea prin ochii tăi și îți îndrum pașii, asta mă face fericită.

– Ai putea trăi așa toată viața?

– Aș putea trăi așa un infinit de vieți. În atemporalitate, libertate și fericire.

– Tocmai mi-ai spus ce îți aduc și eu ție…dai sens vieții mele!

– Doar sens, direcție avea. Iar tu mă faci să mă simt vie, nouă, de fiecare dată.

– Cred că stiu cum se mai numește iubirea mea pentru tine.

– Cum?

– Nerăbdare.

– Îmi spui mai multe?

– Nerăbdare să aflu cum ești tu fericită, ce te motivează, care e direcția pe care o aveam și cum ai hotărât tu sensul meu. Mă faci să îmi pun mereu întrebări, să vreau să găsesc răspunsuri. Uneori mă întreb dacă răspunsurile mă fac fericit sau însăși nerăbdarea de a afla ce îmi răspunzi. Mă mai alint din cand în cand, așa fac copiii, chiar și cei bătrâni.

– Tu ai fi un copil bătrân?

– Așa îmi place să spun.

– Mi-ar plăcea mai mult să visezi la realitatea sufletului tău. Atunci vei descoperi cât de frumos este copilul din tine, care nu e nici mic, nici bătrân.

– Ce vrei sa spui?

– Știi care e cea mai frumoasă parte a unui copil? Cea pe care ne-o pierdem când ne facem mari, sau o transformăm în altceva.

– Mmmm…veselia?

– Și asta, dar mai mult, încăpătânarea. Probabil că uneori când eu îți scriu tu ești la birou. Probabil că aștepți să îți scriu. Probabil că eu sunt ocupată luând cina cu o prietenă. Sigur este că te caut cu încăpățânare în fiecare foșnet pe care îl aud, în fiecare adiere, în fiecare priveliște.

– Eu sunt mai uimit de încăpățânarea cu care mă tulburi și în același timp mă liniștești.

– Stii că multă vreme am visat să devin un râu de munte? Mi-am indeplinit dorința!

– Uite acum mă tulburi!

– Nu, trebuie să fii mai fericit ca oricând! Asta face un curs de apă de munte, tulbură și în același timp liniștește. Deci am devenit ce mi-am dorit! Eu îți dau sens, tu dai viață dorințelor mele. Și nu numai.

– Înnebunesc după fiecare cuvânt al tău!

– Știi care e frumusețea nebuniei? Nu există o „prima dată” și atât. Adică primului sărut nu îi mai simți gustul nicio altă dată. Primei iubiri nu i se mai simte aceiași bătaie de inimă nicicând altă dată. Prima dată când guști un fel de mâncare îți lasă o poftă de care totuși nu te mai bucuri încă o dată. Dar nebunia are ceva al ei. Gust nou de fiecare dată, tremur de uimire, dorință năvalnică.

– Și iubirea noastră cum e? Are o „prima dată”?

– Îți poti imagina ochii aștia arzând privind alt bărbat?

– Nu, categoric. Dar se pare că trebuie să mă port mai atent cu tine, dacă mă întrebi asta.

– Ochii ăștia arzând nu ar putea privi alt bărbat, dar ar putea privi un alt Pol Nord sau un nou Meridian.

– Mă zăpăcești, zău! M-ai dus prin toată copilăria, prin râuri de munte și acum mă plimbi la Polul Nord! În anotimpuri reci!

– Eh, desigur, se topesc anotimpurile reci în focul ochilor mei! Dar nu asta vroiam să spun. Tu mă faci să trec de la o idee la alta. De când te-ai îndrăgostit de cuvinte ai devenit explorator. De fapt vroiam să-ți spun, dragostea noastră este o călătorie, merge dintr-un loc într-altul și dacă va continua așa, nu va avea vreo destinație finală, deci vom inventa meridiane noi, poli ai dragostei fără coordonate, redefinim întregul! Tu ce ți-ai dorit să devii?

– Cum să îți mai răspund eu după tot ce îmi spui? Un răspuns banal…un copac!

– De care?

– Nu contează, oricare.

– Haha, ce comic! Ai fi vrut să fii un copac, spune-mi mai multe.

– Doar așa aș fi putut sfida limitările spațiului. Le-am urât dintotdeauna. Așa că am învățat să îmi golesc sufletul în tot ceea ce fac.

– Un râu de munte lângă un copac! Vezi ce înseamnă dragostea noastră? Întreg! Renaștere! Copacul se naște, se bucură de primăvară, se usucă în toamnă și devine fir subțire tremurând în iarna. Și renaște! Așa este și apa râului de munte, curge întruna, pietrele sunt șlefuite mereu de o nouă apa. Crezi ca ar putea avea iubirea noastră doar o „prima dată?”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s