Regăsire (Partea a II-a)

– Ce vise îți culeg zâmbetele în această seară?
– Vise calde din galben de lună-mi caută zambetele încotro apucă.
– Ești visătoare!
– Și mai cum?
– A mea!
– Așa simți?
– Așa vreau!
– Cum știi ce vrei?
– Mă uit la tine și mă văd eu, întreg.
– Și asta este de ajuns?
– Ce ar putea fi mai important de atât?
– Decât a fi un întreg cu cineva?
– A fi tu însuți.
– Ce incerci de fapt să afli?
– Ce s-a întamplat în acea seară.
– Am rămas suspendat între vis și realitate. Visul tău și realitatea mea.
– Ce visai?
– Nu eu visam, trăiam visul tau, frumusețea și miracolul de a te fi întâlnit.
– Și realitatea ta despre ce vorbea?
– Îmi șoptea întruna că alături de o femeie atât de frumoasă ca tine nu îți poate fi teamă decât că nu o iubești îndeajuns.
– Și?
– Am lăsat frica să mă cuprindă, așa am rămas captiv.
– N-ar fi trebuit să fie mai puternică frica de a mă pierde decât cea de a mă păstra?
– Ba da, de aceea la marginea dintre mine și eu m-am întâlnit cu tine din nou.
– Și ce ți-am spus?
– Să nu-ți dau drumul.
– Și seara aceea ce ți-a spus?
– De ce mai contează „seara”? Nu ar trebui să conteze „acum”?
– Nici măcar nu era vorba despre un „acum”. Ci despre un „atunci”, când m-ai regăsit între tine și tu.
– Dar acum știu, despre asta vorbesc, nu îți mai dau drumul.
Auzindu-i ultimele cuvinte a simțit cum rămăsese și ea suspendată în timp, numai că în cel al nostalgiei și nesiguranței. Își era sieși intotdeauna, nostalgică, sensibilă și totuși extrem de puternică. De aceea nu uita nimic, nicicând. Își amintea atingerea fiecărei promisiuni, binecuvântarea nopților de dragoste, urma șoaptelor de liniște și tot mai mult freamăt. Acela de început, de la primul sărut. Îl avea chiar acolo în fața ochilor și totusi nu îl vedea. Nu pe el, cel pe care îl întâlnise în acea seară de februarie târziu, care avea să-i ofere atât de mult din ea, femeia. Simțea nostalgie uitându-se la ceea ce ar fi putut fi și uimire față de ceea ce are acum. Ce gol imens între un condițional optativ devenit cântecul surd al vieții ei și prezent. Simțea freamătul din nou, dar nu mai era…
-Știi, am aflat cândva, adevăratul caracter al unui om îl descoperi la ultima întâlnire.
-Asta ți-au spus cărțile, vreau să știu ce îți spune inima. Am avut vreodată o ultimă întâlnire?
-Nu…a fost o iluzie din care nu m-am trezit încă.
Te-am întâlnit în toate locurile în care am fost și te-am văzut în fiecare om pe care l-am zărit. Ai fost în bruma dimineții devreme, când ceața îndrăgostea crestele munților de cer și le învăluia atingerile, priveam spectacolul și respiram nerăbdătoare să te descoperi odată ce se despărțeau, vibram la orice mișcare a norilor…Ai fost în mireasma valurilor de mare, în tumultul lor, le vedeam urnindu-se din depărtare și speram să te nască atunci când se spărgeau la picioarele mele, de multe ori mă dădeam câțiva pași înapoi de teamă să nu te sfărâm și te vedeam alergând spre mine, ud, obosit, dar fericit.
Te-am întâlnit în fiecare răsărit sperând să îl privești de oriunde ai fi, dar în fiecare clipă de întuneric când știam că umbra nu este a mea, ci a corpului tău însoțindu-mă.
Te-am întâlnit în ghioceii înfloriți din Cișmigiu, Doamne cât de mult mi-aș dori să te fi văzut și tu!
Te-am întâlnit în Piața Romană de zeci de ori până nu ai mai venit. Te-am întâlnit și te întâlnesc, mă ții în brațe diseară?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s